interviu cu Dan Petre, Preşedinte Institutul de Studii Liberale și Director General al Institutului Diplomatic Român

Interviu cu Dan Petre, Preşedinte Institutul de Studii Liberale și Director General al Institutului Diplomatic Român.

Domnule Dan Petre, ce reprezintă Centenarul?

Centenarul reprezintă mijlocul unui drum pe care România și românii au pornit în modernitate, în sensul în care reușim la sfârșitul anului 1918, și în 1919, recunoașterea internațională, realizarea unității teritoriale a națiunii române. De ce spun că e un proces care începe în modernitate? Pentru că modernitatea așa cum se definește ea de la „Secolul Luminii“ este constituită statal prin crearea a ceea ce numim statul națiunii. Adică, integrarea unui corp cetățenesc în aceeași unitate politică teritorială. Avem pe de-o parte, prin națiune, transformarea etniei etnosului în corp politic, a culturii în narațiune națională și a statului, prin încercarea de unificarea a statelor, în unitate politică teritorială. E o unire în cuget, simțire și teritoriu.

Cum vedeți România la 100 de ani de la Marea Unire? Care-i sunt slăbiciunile, punctele forte, ce ar trebui schimbat, reparat?

Mult mai bine decât la Marea Unire. Haideți să începem cu punctele forte, că de slăbiciuni cred că vorbește o țară întreagă. Suntem o țară de dimensiuni medii în Europa și nu avem de ce să ne fie rușine de acest lucru. Suntem o țară care a reușit să treacă prin procesul de tranziție politică de succes după 50 de ani de dictatură, atât prin instaurarea unui sistem democratic, cât și prin evitarea exploziilor de violență. Am avut ceva, foarte puțin, dar dacă ne uitam la sud de noi, au fost nouă ani de război. Am reușit să trecem de la o societate extrem de închisă – comunismul în România, să nu uităm, a închis granițele cel puțin 10 ani, dacă nu 40 de ani – la o societate extrem de adaptabilă. Nu e plăcut pentru țara asta că au plecat aproximativ trei milioane de români, dar înseamnă că am avut trei milioane de oameni care au putut să se adapteze fără nicio problemă unui univers străin. E o deschidere mentală, lingvistică, inclusiv a unor oameni venind din părțile sărace ale României, nu vorbim de elite culturale care de 200 de ani încearcă să fie sincron cu Europa Occidentală. Asta înseamnă foarte mult pentru o țară care şi-a pus în procesul de modernizare un set extrem de neplăcut de întrebări. Cumva, pentru noi, identitatea orientală a fost percepută ca o identitate rea și identitatea de readaptare la valorile Occidentului a fost identitatea bună. Suntem o țară medie, suntem o țară cu un popor extrem de adaptabil, cu o națiune extrem de inclusivă, suntem una din puținele țări în care prezența celei mai mari minorități în structurile guvernamentale este de aproape 20%. Nu suntem o țară măcinată de conflicte de identitate. Avem o viață politică relativ tensionată, nu mai tensionată decât la momentul Marii Uniri, sau anilor care au precedat Marea Unire.

Care este viziunea dumneavoastră asupa României la 28 de ani de la Revoluție?

Altă țară. La Revoluție eram de vârsta dumneavoastră și speram cu toții că în șase luni se va schimba totul. În schimb, a durat foarte mult. De ce? Pentru că nimeni nu își dădea seama de dimensiunile dezastrului. Adam Michnik a spus o dată că marea problemă a proceselor de tranziție este că e foarte ușor să faci supă de pește din acvariu, dar e foarte greu să faci acvariu din supă de pește. Într-un fel sau altul, aceasta a fost esența tranziției. Da, a însemnat o reașezare, nu e o reașezare care câteodată ne place, a însemnat o regândire atât a societății, cât și a parcursurilor noastre private, a însemnat frustrări pentru unii, victorii pentru alții. Pe de altă parte, trăim într-o societate care este mult mai prosperă, mult mai liberă. Nu mai suntem într-o țară gri în care lumea era măcinată de probleme de tipul: se întrerupe curentul, n-am căldură în casă. Nu mai există opresiunea politică, opresiunea culturală, trăim în cu totul alt univers decât în 1989. Sigur, s-ar fi putut face lucrurile mult mai bine. Suntem mai puțini performanți decât alte societăți? Mă uit în jur și spun nu. Să compari România ca bogăție acumulată cu Elveția este anormal. Elveția e o țară neutră în două războaie mondiale, care își gestionează foarte bine această neutralitate și cu mult realism, dacă nu cu cinism. Și atunci se creează o bogăție acumulată, se creează o prosperitate care se duce în toată societatea, dar România este în mod paradoxal campionul convergenței economice cu Uniunea Europeană din valul Luxemburg. Avem de făcut convergența socială, asta e altceva și faptul că unii vorbesc de darwinsim social ca doctrină, nu-i spun așa, dar când aud să terminăm cu asistații sociali, care sunt nu știu câți, dar de fapt nu sunt. Trebuie să învățăm să mai și împărțim. De ce? Pentru că nu poți să trăiești într-o societate în care lucrurile sunt atât de polarizate, în care frustrarea devine sentimentul general. Aici avem de lucrat. Frustrarea poate să ajungă să aibă manifestări violente sau manifestări exploatabile de demagogi și îți poate crea o vulnerabilitate națională. Sărăcie va exista întotdeauna dar trebuie să încercăm să o reducem. Nu poți să ai o țară cu două, trei viteze în permanență, social, economic, ş.a.m.d.

Ce îmi puteți spune de România și relația cu Uniunea Europeană, acum cu o lună înainte de preluarea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene în primul semestru din 2019?

Nu e o relație. Suntem Uniunea Europeană, asta trebuie să înțelegem noi. O relație cu Uniunea Europeană o au țările din afara Uniunii Europene. Noi suntem parte din Uniunea Europeană, asta trebuie s-o internalizăm și noi și, din păcate, o parte din colegii din Uniunea Europeană. Așa cum și ei sunt parte din Uniunea Europeană, dar asta nu înseamnă că îi face mai mult sau mai puțin europeni. Suntem parte din Uniunea Europeană, dar asta nu înseamnă că suntem egalizați toți, că nu avem viziuni diferite asupra drumului. Cred că avem în continuare viziuni comune asupra scopului, asupra capătului drumului.

Preluarea Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene în primul semestru din 2019 înseamnă întâi un exercițiu la care administrația română va fi expus. Este un exercițiu interesant pentru că noi trebuie să trecem printr-un rol de negociere, pentru că asta face președinția. Vom avea de gestionat probabil un moment destul de tensionat care va fi „Brexit-ul“ și Dumnezeu știe ce alte lucruri. Va fi un moment important și un efort extrem, extrem de greu de organizat. Sunt sute, dacă nu mii de reuniuni de organizat în 6 luni, un Summit, 27 sau 28 de delegații plus Comisie, Președintele Comisiei, Președintele Consiliului, Președintele Parlamentului, deci minimum 30 de delegații mari, presă, asta înseamnă mașini, catering, centru de presă, protecție, telecomunicații, pistă de aterizare, și așa mai departe. România a reușit să facă două Summit-uri importante, Summit-ul Francofoniei şi Summit-ul NATO, dar acum va fi un efort foarte mare. Să faci o agendă aplicabilă tuturor, să mediezi discuțiile, să prezidezi, să dai cuvântul, să ai un rezultat la sfârșit. E prima dată când trebuie să facem acest lucru, la nivel guvernamental, dar eu cred că lucrurile or să iasă.

Care este evoluția culturală a României în raport cu valorile Uniunii Europene ?

Trebuie să definim care sunt valorile Uniunii Europene. Cine e mai european dintre cine? Steve Larson, Umberto Eco, Albert Camus, Nikos Kazantzakis, Odysseas Elytis, Lawrence Darrell, când scrie despre Corfu? Cultura europeană înseamnă foarte mult, un mozaic cultural. Din cultura europeană fac parte de la Marquis-ul de Sade până la iluminații religioși.

Câte Palmes d’Or –uri la Cannes avem? Două, nu putem să le luăm pe toate, că mai sunt și alții pe lume. Nu mai zic de matematicieni, de ingineri, de sectorul IT, vorbim de cultura tehnică, când ești a doua limbă vorbită în campusul de la Google sau la Microsoft, înseamnă foarte mult. În general cred că stăm foarte bine, mai bine ca alții, noi întotdeauna ne urcăm peste gard. Unul dintre textele pe care le ador la Caragiale se numește „Iar ne-au luat-o bulgarii înainte“, cum vă spuneam nu s-au schimbat lucruri foarte multe în discursul politic sau, discursul public intern.

Ce au învățat și ce nu au învățat românii din ultimul secol de istorie?

România a fost o țară, nu vreau să îi spun cu destin tragic, am avut destinul țărilor europene în acest secol, am trecut printr-un Război Mondial, am nimerit în partea proastă a sfârșitului războiului, am nimerit și în partea proastă a începutului Războiului Mondial, ca să spunem așa, să îl citez de Donald Tusk „tot ce nu te omoară, te întărește“, am avut o experiență istorică. Iorga spunea că e „cartea de învățătură a neamului“, pentru mine istoria e o lungă listă de lucruri din care poți să îți dai seama cam ce să nu faci. Unul din marile dezavantaje ale istoriei e că nu o poți schimba, e așa cum e. E o experiență. Pentru unii dintre noi o experiență mai lungă, pentru alții o experiență mai scurtă, pentru unii mai accentuată, pentru unii mai lentă. Am trecut prin trei dictaturi că să zic așa, una mai blândă, două mai puțin blânde.

Suntem țara din Europa cu cel mai mare număr de imigranți și a doua după Siria din lume, cum ne afectează acest lucru?

Vedeți, nimeni nu își pune problema câți migranți din Kentucky sau din West Virginia sunt în SUA, este un efect al Uniunii Europene și un rezultat al sărăciei relative, dacă pentru aceeași muncă câștigă de şapte ori mai mult, pot să îl condamn eu? Economic, România probabil că nu își poate permite să plătească, vorbim de cei care au plecat, să spunem de migrația pur economică, alții au plecat din alte motive. Vrei să faci studii în finanţe şi să nu le faci la București, le faci la Londra. Vrei să faci lucruri mari în zona artistică, nu poți să o faci decât într-o cultură de nișă. Vrei modă te duci la Paris, vrei să faci tehnologie te duci în Silicon Valley, trebuie să joci cu cei mari. Era un risc pe care trebuia să îl măsuram, nu trebuie să facem o tragedie, să vorbim de fii pierduți. Nimeni nu e mai bun sau mai rău, cel care a plecat sau cel care a rămas. Este o sumă de alegeri individuale. Trebuie să definim, ceea ce am numit-o public, și nu mai pot să o iau înapoi „cetățenie prin remote control“, cetățenia de la distanță. Absentul poate să hotărască pentru viața prezentului? Sunt întrebări. Trebuie să avem o discuție. Întotdeauna, ceea ce nu le place unora în democrație este faptul că democrația este o discuție permanentă, mai înfocată, mai consensuală, dar trebuie să avem o discuție. Trebuie să începem să gândim aceste lucruri. Democrația nu înseamnă numai actul de vot. S-a ajuns într-un tip de confruntare politică, publică, extrem de încordată. Poate să fie efectul eliberării, de exemplu spațiul virtual este tot spațiul public. Trebuie să învățăm să stăm la masă să discutăm aceste lucruri și să nu spunem: „cel care nu e de părerea mea e dușmanul meu“. Unii au tentația să eroizeze, într-un fel de eroi tragici acești oameni care n-au mai stat în România; alții tind să vadă fenomenul ca pe o distanţare de ţară. Nu putem să condamnăm pe cineva pentru că și-a făcut o strategie în altă parte. E normal, e un efect al Europei. Nu putem decât să facem un efort, chiar dacă va fi mai greu, să creăm o economie la fel de prosperă ca economiile care i-au atras.

LEAVE A REPLY

Please enter your comment!
Please enter your name here